Pasaje preferate din Pădurea norvegianăŞ
-
„De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înţeleg până nu scriu.”
-
“Tu n-ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu capul în nori, noaptea, tu n-o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt cu tine n-am să cad nici eu.”
-
“Ciudat început de primăvară. Mi-am petrecut toată vacanţa aşteptând scrisori.”
-
“Privind în urmă, îmi dau seama acum că primul simptom al bolii ei s-a manifestat prin neputinţa de a scrie scrisori.”
-
“Acum, de exemplu, îi este greu chiar să poarte o conversaţie banală. Nu-şi găseşte cuvintele ţi din pricina aceasta este dezorientată – dezorientată şi speriată.”
-
“Am intrat în casă, am tras perdelele, dar n-am scăpat nici acolo de miresmele primăverii. Învăluiseră totul în jur, dar eu nu eram capabil să simt decât miros de putrefacţie şi am început să urăsc primăvara, presimţind că ea nu-mi va aduce nimic bun. Uram durerea surdă ce o stârnise în sufletul meu. Nu mai simţisem atâta ură în viaţa mea. Am petrecut apoi trei zile ciudate, cu senzaţia că nu fac altceva decât să mă plimb pe fundul mării. Nu prea auzeam ce mi se spunea şi nici lumea nu părea să înţeleagă ce zic eu. Trupul meu părea învăluit într-o membrană ce mă izola complet de tot ce se afla în jurul meu. Nu-i puteam atinge, dar nici ei nu mă puteau atinge. Mă simţeam neputincios, dar atâta vreme cât rămâneam în starea aceea, şi ei erau neputincioşi în faţa mea.”
-
-
“Te-ai închis complet în lumea aia a ta
şi când bat la uşă, strigându-te, scoţi nasul o secundă şi fugi la loc.”
-
Scrisorile p
ăreau să-mi susţină viaţa ce ameninţa să se sfărâme în bucăţi.
-
Nu vreau s
ă mă scuz, dar am fost cu-adevărat deprimat atunci şi creierii îmi erau parcă înceţoşaţi. Nu eram capabil să observ nimic. Am înţeles că, de fapt, tu erai cea care mă ţinea la suprafaţă abia după ce nu ne-am mai văzut. În clipa în care te-am pierdut, nu am mai fost capabil să mă adun, s-a năruit totul.
-
“S
ă ştii, spuse Midori lipindu-şi obrazul de pieptul meu, că eu sunt o fiinţă umană, în carne şi oase şi prin venele mele curge sânge. Tu mă ţii în braţe şi eu îţi spun că te iubesc. Sunt gata să fac orice-mi ceri. Oi fi eu puţin cam trăsnită, dar sunt copil bun, cinstit, muncesc din greu, sunt destul de drăguţă la faţă, am sâni frumoşi, fac mâncare gustoasă şi am moştenit jumătate din averea tatei. Pot fi o partidă bună, nu crezi? Dacă nu mă vrei, o să găsesc pe altcineva care să mă ia.”
-
Dac
ă sunt atât de harnice, de ce nu evoluează şi ele? Au rămas furnici de când lumea şi pământul.
-
Te rog nu te mai fr
ământa atât de mult. Noi toţi (vreau să zic că noi toţi înseamnă şi cei normali şi cei mai puţin normali) suntem nişte fiinţe imperfecte care trăim într-o lume imperfectă. Nu ne măsurăm acţiunile şi sentimentele cu rigla sau cu raportorul şi nici nu putem să trăim cu precizia unui cont bancar, nu?
-
“Totul se petrece a
şa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere. Aşa-i viaţa, ce să-i faci! Nu vreau să-ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi şi tu asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într-un calapod de-al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să-ţi petreci zilele într-un spital de boli mintale, deschide-ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc.”
-
“sinchise
şte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din proprie experienţă că dacă scapi asemenea şanse —şi ele nu sunt decât două-trei în viaţă — o să regreţi apoi câte zile vei trăi.”
-
S-au adunat în mine mult prea multe amintiri,
şi dacă una singură dintre ele îşi croia drum spre suprafaţă, toate celelalte năvăleau după ea, iar eu mă simţeam incapabil să le stăvilesc.
-
Cât tr
ăim, avem moartea în noi şi o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care trebuie să le ştim.
-
Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat.
-
“Uneori am impresia c
ă sunt doar un paznic de muzeu. Dar ştii ce muzeu? Un muzeu gol, pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care eu îl păzesc doar pentru mine.”
-
Scrisorile nu sunt, la urma urmei, decât ni
şte bucăţi de hârtie, am afirmat eu. Chiar dacă le arzi, ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum.
-

